[...]
Capitolele anterioare au furnizat cateva dintre trasaturile actualilor intelectuali romani care controleaza sectoarele vietii intelectuale, astfel incat un portret-robot ar contine urmatoarele: barbat, avand in general peste 45 de ani, cu studii superioare si experienta extinsa de lucru in perioada comunista, cu o prezenta mediatica pregnanta, ocupand posturi de conducere in presa, in domeniul editorial sau in universitati si avand simpatii de dreapta sau de stanga. Modalitatile de ascensiune intelectuala difera in functie de teritoriul de electiune si de varsta.
In spatiul universitar, un tanar candidat la titlul de intelectual public ar trebui sa se alature rapid unui profesor deprins sa-si "vanda" imaginea. De regula, o jumatate de norma didactica, un articol publicat intr-o revista de specialitate, colaborarea la unele proiecte asigura o oarecare stabilitate si speranta unei promovari la intervale rezonabile. Vin apoi castigurile publice, notorietatea, aderenta la un anume "grup" si recompensele acordate pentru aceasta. In termeni eleganti se spune ca un asemenea tanar incepe ca "asistent universitar" sau in calitate de "colaborator", in timp ce in limbajul colocvial tanarul e un "tutar", adica persoana care sustine interesele prorectorului ei, anihiland orice tentativa de negare a valorii umane si profesionale a acestuia. Rudenia, prietenia si intimitatea "ard" etapele susmentionate si reprezinta cheia cea mai buna pentru o cariera de succes. Impostura academica- manifestata prin publicarea unor lucrari de slaba calitate- sau avansarea in grad didactic gratie apartenentei la diverse coterii sunt mijloace sigure pentru a ajunge in varful ierarhiei. Dupa ce tanarul a dobandit un statut academic, ocrotitorul sau nu trebuie abandonat, ci flatat cu aceeasi perseverenta si cultivat- altfel, nu e sigur ca maestrul ii pastreaza un loc in grupul lui.
Pentru cei de varsta mijlocie, salutare sunt convertirea competentei profesionale acumulate inainte de 1990 si/sau modificarea domeniilor de interes, astfel incat sa acopere arii de studiu cat mai "actuale", de preferinta opuse celor abordate in comunism. Recomandabila este si tacerea asupra unor articole sau carti mediocre publicate pana in decembrie 1989, din care ar putea reiesi colaborarea de tip propagandistic cu regimul totalitar. Daca unii "rauvoitori" insista asupra subiectului, se poate aplica procedura de minimalizare a colaborationismului. Fundamentala este mentinerea "spiritului de corp", imposibila fara identificarea unor colegialitati utile sustinerii reciproce, crearii unor reputatii robuste si combaterii adversarilor. Publicarea de volume este un avantaj decisiv, caci a fi prezent in librarii- indiferent cu ce, chiar si cu antologii de articole de presa sau cursuri universitare copiate dupa lucrari straine- constituie o proba a fertilitatii ideilor. De o mare utilitate este si recunoasterea externa, manifestata prin invitatii la congrese internationale, seminarii, burse de studiu, materiale publicate in jurnale prestigioase. Nici un universitar ce viseaza la catapultarea sa in spatiul public nu trebuie sa-si domoleasca pretentia de a deveni un reper stiintific, un model, un inovator, un "creator de scoala". Ideal este ca in jurul acestei revendicari sa graviteze cat mai multi colegi sau, si mai bine, tineri universitari in cautare de capital simbolic si de protectie. (pag. 227-229)
[...]
Prin apropierea de "marele public", intelectualii publici au castigat atat in plan financiar, cat si simbolic. A scrie pentru mii de persoane este mult mai avantajos decat a vorbi pentru cateva zeci, inghesuite intr-un amfiteatru si, de regula, obligate sa cumpere cartea sau cursul din care reciti. A beneficia de sustinerea propriilor cititori, ascultatori sau telespectatori inseamna a te bucura de un capital simbolic redutabil in competitia cu alti intelectuali. In ce se poate converti acest capital? In functii la reviste si edituri (coordonatori de colectie), in contracte de moderatori pentru emisiunile de televiziune, in accesul la sponsorizari provenite din mediul de afaceri, in titluri academice si premii.
Pactul intelectualilor cu publicul le-a dat acestora sansa ascensiunii, caci cultura destinata majoritatii a devenit mult mai profitabila decat mesajele emise catre elite. Un argument in acest sens il constituie statutul actual al revistelor intelectuale de pionierat lansate dupa decembrie 1989, care se zbat astazi in lipsuri materiale, avand tiraje confidentiale si un evident blocaj tematic. Fondatorii acestor publicatii si cei ce au colaborat la ele cu regularitate si-au epuizat semnaturile abordand cu aceeasi dexteritate subiecte politice, sociale, economice, culturale si contribuind astfel la un declin previzibil. Ingrijorati de publicul lor din ce in ce mai redus si sesizand pericolul colapsului, intelectualii publici au trecut intre timp la editarea altor reviste sau au lansat alte proiecte. Pentru unii, diversificarea ofertei culturale si apetitul pentru "ceea ce-i place societatii" au constituit cheia supravietuirii, iar pentru altii, sursa bunastarii. (pag. 239-240)
[...]
Modul de exprimare a intelectualilor publici din Romania pare sa fie din ce in ce mai tributar sentimentului de apartenenta la grup. Limitarea surselor de finantare face ca independenta sa nu mai fie profitabila, in timp ce sigura se vadeste aderenta la o microcomunitate intelectuala. Pozitia marginala echivaleaza cu a fi ignorat, a nu primi oferte de functii, a nu fi solicitat sa publici, a nu beneficia de atentia colegilor. Pe de alta parte, nevoia de a-i exclude pe altii de la profit alimenteaza adversitatile. Antipatiile nu mai sunt un atribut personal- ele au devenit contagioase si se pot si mosteni. A intra intr-un grupuscul presupune a-ti asuma nu doar ideologia lui, ci si inamicii pe care si i-a facut si a lucra la distrugerea lor. Tribunele intelectuale- revistele, editurile, asociatiile profesionale, catedrele universitare, emisiunile de radio si televiziune- sunt adaptate unei arhitecturi destinate confruntarii. De regula, conflictele incep de la dialoguri minore sau luari de pozitii tatonante, pamflete sau refuzul unui grup de a accepta o figura esentiala pentru cealalta formatiune intelectuala. Urmeaza replicile in reviste, cu ecouri sau continuari in cateva editii. In ultima vreme, delimitarea de concurenti este insuficienta- acestia trebuie obstructionati, izolati si, daca se poate, eliminati. (pag. 242)
[...]
Violenta fiind o constanta a spatiului public romanesc, nu e exclus ca scena autohtona sa sufere modificari radicale. La un moment dat, transeele pot sa se bagatelizeze, iar norul de praf al razboaielor sa le devina tuturor prea inecacios. Mai profitabila pare sa fie deja recuperarea abilitatilor negustoresti. Instinctele razboinice se arata a fi usor de inlocuit cu cele comerciale, iar conflictele, cu tranzactii in beneficiul tuturor. Pe fondul unei prese din ce in ce mai vulnerabile la presiunile marilor trusturi, care "cumpara" de zor ultimele idei disponibile pe piata, precum si jurnalisti altfel contestatari, dar care si-au facut calculele, e posibil sa asistam la regrupari, reconcilieri, redistribuiri de sume si reimpartirea zonelor de influenta. In definitiv, o angajare prea serioasa in conflicte risca sa fie, de la un punct incolo, contraproductiva. Targul devine preferabil. Pe o asemenea piata intelectuala, mai bine precupet decat victima a insistentei in a perpetua adversitati. (pag. 245)
3 comments:
Interesant, o sa citesc neaparat cartea.
Referitor la concluzia din primul paragraf pe care l-ai citat, abandonarea schemei traditionale de a opera "un transfer de competenta si notorietate de la opera sa (literara, filosofica, artistica) in domeniul politic", uite un post al lui Arthur Suciu despre strategia lui Gabriel Liiceanu. Mi se pare interesant pentru ca intr-un fel seamana a transferul de competenta de care vorbeste Adrian Gavrilescu, pe de alta parte e atat de netransparent Liiceanu (in ipoteza in care chiar asta urmareste) incat ma face sa ma indoiesc serios de onestitatea demersului sau. In acelasi timp s-ar putea sa fie in spatiul public pur si simplu un player de mana a doua care risca sa fie mancat de viu cand se asteapta mai putin.
Interesant, interesant, dar am impresia ca i se acorda, in genere, prea mare credit lui G. Liiceanu- a facut deja greseli copilaresti pentru a i se mai putea aplica eticheta de 'strateg'... De fapt si tu mergi pe intuitia asta in comentariul de mai sus: " In acelasi timp s-ar putea sa fie in spatiul public pur si simplu un player de mana a doua care risca sa fie mancat de viu cand se asteapta mai putin" .
Imaginea sa publica si oaresicarea influenta de moment se datoreaza pe de o parte inertiei, pe de alta parte cecitatii si lipsei de experienta (read: exposure) mioritice (Liiceanu nu ar face doua parale in afara Romaniei, ceea ce evident stie 'mnealui foarte bine; recunoasterea dumisale pe piata externa- din pacate pentru dumnealui pana si in domeniul in care ar trebui sa aiba un avantaj comparativ, filozofia, recunoasterea exterioara e epsilon, cu epsilon tinzand la nul- e inexistenta si asta pe cand in Romania bezmeticii il considera fruncea intelectualitatii si aspirand pe ascuns la statutul de 'liiceni' sau macar 'patapievici', second best-ul autohton), asta pentru a nu mentiona faptul ca cei care l-ar putea (usor) contracara chiar sunt ocupati cu treburi productive.
Problemele apar atunci cand monsieur Liiceanu trece brusc de la planul ideatic la cel real si cand actiunile sale implica externalitati nedorite si pentru altii. Astfel, vis-a-vis de cea mai recenta nazbatie a lui Liiceanu, sfatul meu e urmatorul: considerand vasta experienta a domniei sale in treburi legislative, cred ca ar trebui sa i se dea voie la joaca intre articolele Constitutiei fara intarziere! Praful si pulberea care s-ar alege de legea fundamentala i-ar putea dezmeteci pana si pe romanasii nostri...
Da, cum ai remarcat, acesta e si sentimentul meu, ca Liicean nu este un personaj de anvergura pe plan public. Dar e unul care are multi suporteri, dar si aici am sentimentul ca, cel putin recent, este o corelatie directa intre doza sa de suporteri si sustinatorii presedintelui Basescu, un motiv in plus pentru care sa ma indoiesc ca ar putea deveni un personaj standalone.
Si ca o ultima "barfa". Editura Humanitas a castigat dreptul de a publica raportul comisiei Tismaneanu, fara ca o licitatie sa se fi organizat. Am citit asta pe blogul lui Dan Andronic. Bine, nu stiu inca daca vreo lege obliga organizarea unei licitatii in astfel de situatii, dar deja damage-ul de imagine e facut. In schimb ceea ce remarca un comentariu al lui Dan Andronic despre care autorul postului nu vorbeste, este ca banii din vanzari vor fi donati unei asociatii a victimelor comunismului. Enfin, spun asta doar ca fapt divers si cu zambetul pe buze pentru a potenta putin culoarea locala:)
Post a Comment